E timpul sa ....
Am stat si am cugetat ... si am scris

 

A FOST ODATA
     media: 5.00 din 1 vot

A trăit odată o văduvă săracă-săracă şi amărîtă,cum au fost şi sînt toate văduvele de cînd îi lumea. Locuia biata undeva la marginea unui sat, într-un bordei pricăjit, unde îsi ducea amarul zilelor de azi pe mîine, împreună cu o fată de 10-12 ani, ce-i rămăsese de la răposatul. Acum, fata asta, că despre ea este vorba în cele ce urmeaza, încă de mică vădea semne prevestitoare care permiteau fără îndoială si oricui să vadă în ea la vremea potrivită ceva neobşnuit, şi într-adevar, cînd se făcu codană de 15-16 ani, şi îi veni rîndul să iasă în sat la horă, era aşa de frumoasă, încît printre fetele de seama ei arăta ca un superb trandafir înconjurat de umile flori de cîmp.
Era înaltă fata, atît cît îi stă numai bine unei fete, şi mlădie ca trestia în vînt. Avea un păr bogat, negru ca pana corbului, şi îi cădea pe spate în valuri unduioase pîna pe şolduri. Sprîncenele arcuite isteţ, genele şi ochii, formau un complex care avea darul să bage în boală si pe cel mai temerar cuceritor de inimi, nimeni nu era în stare să-i cate drept în faţă. Pieliţa obragilor albă ca laptele şi gura – crestătură purpurie de pumnal – senzuală şi apetizantă, completa fermecătorul ansamblu. Umerii strîmpţi, doi sîni opulenţi şi duri, cu sfîrcuri ce înţepau voluptos ţesetura cămăşii ,cătau sfidător către în sus şi lături, unul spre dreapta şi altul spre stînga.Milocul ca de viespe, scotea în evidenţă două şolduri triumfale. Picioarele ? Ce glezne de căprioară ! O purtau de parcă plutea fără să atingă pămîntul, şi transmiteau şoldurilor oscilaţii care făceau şi ostogenarii trecuţi prin ciur şi prin dîrmoi să întoarca capul după ea, cu clătinături semnificative. Dar, oricît m-aş strădui eu să v-o descriu n-aş reuşi să vă dau decît o palidă imagine a acestei copile-minune, exemplar din care zgîrcita natură se îndură să sloboadă spre divertismentul muritorilor doar unul la un veac poate.
Asa stînd lucrurile şi din aceste motive,toate fetele de seama ei o pizmuiau, o priveau chiorîş, şi nu era flăcău de însurat sau mamă cu asemenea podoabă la uşă,care să nu şi-o fi dorit pe faţă sau în taină de soţie şi respectiv de noră. O cunoşteau băieţii de însurat cale de multe poşte în jur. Dacă din horă lipsea ea, jocul lîncezea, şi flăcăii plecau răzleţi unul cîte unul, cu amărăciune în suflet.
De bună seamă, cineva pripit ar putea spune că dacă fata asta era posesoarea unor asemenea calităţi fizice (zic în această paranteză că şi cele morale nu erau cu nimic mai prejos), avea în faţă viitorul fericit asigurat. Aş ! Da de unde ? Nefericirea ei tocmai din aceste perfecîţiuni fizice i se trăgea într-un fel, pentrucă întregul şi uriaşul potenţial peţitoresc atras de frumuseţea ei, se crampona impotent în faţa unei bariere redutabile : sărăcia fetei.
Si chear de aţi spune dumneavoastră că prea a fost ca-n poveşti, să ştiţi că totuşi s-a întîmplat ca odată cu fata asta să se ridice şi un băiat, care nu-i era cu nimic mai prejos Ilenei noastre (că aşa o chema pe fată).Era Ionică (că aşa îl chema pe băiat) o mîndreţe,o floare, o cruce de flăcău, cum încă nu s-a mai pomenit, dar, ca să nu plictisesc, las imaginaţia fiecăruia să şi-l închipuie cum a putea mai bine. Din nefericire însă,nu numai frumuseţea le era comună, ci şi sărăcia : nici băiatul nu prea avea după ce bea apă. Precum însă ban la ban trage, tot aşa – frumos: cum au făcut ei ,cum au dres,treaba lor ,cert este însă că în curînd s-au ochit, au intrat în vorbă şi, de la una la alta, repede s-au prins în dragoste.
Vorba este însă că dragostea asta a lor nu era una din cele ce se practică azi pe la portiţe,cu hîrjoană şi mozoleli. Seară de seară,fie vreme rea ori bună,sub tunet şi fulger, sub nori sau lună plină, sub ploaie sau ninsoare, pe zăpadă şi ger, iarnă sau vară, picioarele îi duceau automat sub un nuc batrîn. Acum nucul acela nu mai este, pentru că inimi nesimţitoare l-au valorificat inferior la foc, după ce mai bine de un veac a tăinuit şi ocrotit iubiri ce nu se mai pomenesc. Mînă în mînă îi lua în primire luna, îi transfera luceafărului de dimineată, şi doar al treilea cîntat al cocoşilor din sat îi alunga spre bordeiele lor, ca pe strigoi.Toată lumea din sat ştia de patima mistuitoare a acestor copii. Bătrînii oftau şi aprobau cu înţeleaptă înduioşare, zîmbind la vechi aduceri aminte. Fetele de măritat se zvîrgoleau în pat roase de neputincioasă ciudă.Flăcăii scrîşneau din măsele,îngerîndu-şi nefericirea şi gelozia scăldate în amar venin.
Aşa , cu platonice oftături şi doruri neîmplinite,au petrecut Ionică şi Ileana preţ de aproape doi ani.Se apropia o nouă iarnă acum.Într-o noapte,Ileana, în timp ce îşi încălzea zgribulită de frig nasul la pieptul voinic al băiatului, şi-a luat inima în dinţi şi, cu ocolişuri diplomatice, i-a destăinuit gînduri mai terestre, a căror origine sîntem îndreptăţiţi s-o căutăm în anterioare nopţi geroase.
- Ionică, dragul meu, ştiu că mă iubeşti şi ar fi păcat să mă îndoiesc de asta, că m-ar bate Dumnezeu. Barem despre mine ce să-ţi mai spun ? Vezi si tu că mă topesc ca ceara de dorul tău. Am petrecut amîndoi sub acest nuc atîta amar de vreme şi acum vine iar iarna. Ştiu că sîntem săraci, dar, aşa cum ne purtăm fiecare în parte sărăcia, nu le-am putea uni într-una singură, în bordeiul meu sau al tău ? Să ne luăm Ioane, şi să terminăm cu oftatul şi tremuratul sub nuc.
- Ion, a oftat din rărunchi de era să i se rupă băierile inimii, a mîngîiat-o pe cosiţe, şi privind undeva departe în noapte, zise : - Tu ai dreptate Ileană hăi.Dar să nu crezi tu că eu nu m-am gîndit la asta. Vezi tu însă,draga mea, că atîta timp cît noi oftăm sub acest nuc, sărăciile noastre sînt şi rămîn aşa cum sînt, nici nu cresc, nici nu scad ; de am ofta însă în pat în bordeiul tău sau al meu, ele ar creşte de la an la an, şi scurt timp n-am mai avea loc de ele.Cu ce am putea noi astupa şi alte guri flămînde, cînd deabea putem face faţă la ale noastre? - Asta cam aşa-i, Ioane –a răspuns Ileana după un răstimp de matură chibzuinţă. - Se vede treaba că aşa-i lăsată de la Dumnezeu femeia, să vorbească de parcă ar avea două guri. Bărbatu-i tot bărbat : judecă de parcă ar avea două capete. Vezi, mintea mea slabă de muiere nu m-a dus cu gîndul la asta, dar să ştii tu bine, că eu cît oi trăi pe lumea asta, cu altul nu m-oi mărita, să ştiu bine că am să mor fată bătrînă. Iaca, Dumnezeu din cer îmi este martor, şi îţi jur pe sfînta lună care ne vede şi pe Sfînta Duminică de mîine, că nu mi-oi călca jurămîntul. În semn de răspuns, băiatul a strîns-o la piept cu şi mai multă dragoste. În zori s-au despărţit ca de obicei, în coşul pieptului de înăbuşite suspine, în gînd cu veşnicia nemilosului timp ce avea să-i despartă pînă la următoarea seară. În satul acela mai trăia însă pe vremea aceea şi un cheabur, un flăcău tomnatec, putred de bogat de nu îşi mai ştia singur socotelile, dar, pe cît de bogat, pe atît de pocit, slit, prăpădit, spîn, cu nasul coroiat, pîcliş la privire, cu gura băloasă ce-i pornea de lîngă urechi, cu dinţii ca grebla, urechi clăpăuge şi răpănos rău. Pe deasupra mai era şi cam tăntălău. Din partea bogăţiei s-ar fi însurat el de mult, dar ce te faci cu tontul şi urîtul ? Cum necum însă,ce i-a trecut lui prin cap nu ştiu, dar ştiu că hodoronc-tronc, în dimineaţa ce a urmat a tocmit şi a trimis peţitori la Ileana noastră.
- La început, cînd fata a auzit despre ce e vorba, a sărit în sus ca arsă : nu, că nu, şi nu ! Dar, odată ca din senin, spre nu mica mirare a peţitorilor, s-a învoit. Mare bucurie pe capul celor trimişi, dar şi mai mare pe capul lui Gheorghe cheaburul. Habotnic şi lacom, de frică ca nu cumva fata să se răzgîndească, i-a cerut ca a doua zi să şi facă nunta. Şi fetica iar de acord ! Ştiut este că în sat veştile, deşi circulă din gură în gură, ele se împrăştie cu iuţeală. Cît ai bate din palmă, băiatul a aflat şi el cum stau lucrurile de la o babă megiaşă. Să leşine şi alta nu, că doar nu trecuseră multe ceasuri de cînd Ileana îi plecase din braţe, şi jurămintele îi erau încă proaspete in urechi. În ziua aceea s-a perpelit ca în ceasul morţii, şi n-a fost bun de nici o treabă, aşteptînd să vină seara, cînd, la locul ştiut, avea să audă desminţirea liniştitoare chear de pe buzele spuzite de patimă a iubitei. Chin, mare chin ! Totuşi, vremea a trecut ca şi altă dată, şi Ileana a venit sub nuc ca de obicei, liniştită, şi s-a cuibărit la sînul dragostei ei. Au tăcut multă vreme amîndoi. Numai bătăile inimilor parcă erau mai vii ca de obicei. Abea într-un tîrziu Ion, cu glasul surd şi înnecat, a rupt tăcerea şi a pus cumplita întrebare, nu înainte de a chema în ajutor tot curajul pe care l-a mai putut găsi.Dar de ceea ce îţi este frică, nu scapi : răspunsul n-a fost cel aşteptat.
- Lasă Ionică, că ştiu eu ce fac şi, ce-i al tău e pus deoparte – a răspuns într-un tîrziu ea. De acuma vorbe goale degeaba ţi-aş mai îndruga. Tu însă ascultă-mă, bagă bine în cap, şi să faci ce ţi-oi spune eu. Pe urmă să mă judeci cum îi vrea. Iaca eu mîine am să fiu la casa mea. Tu, la ciasul nostru de întîlnire la nuc, după ce s-a înnopta, să întri fără grijă pe poartă, şi să baţi la geamul din faţă, unde îi vedea lumină. Că nici aşa nu mai merge, iară rău n-are să-ţi pară. Acum mă duc,că am multe pe cap pînă mîine seară. A zis aşa Ileana, s-a înălţat în vîrful degetelor, l-a sărutat dulce înlănţuindu-i gîtul cu dalbele-i braţe, apoi s-a pierdut în noapte ca o nălucă.Năuc, pierdut, prostit, părăsitul credea că visează urît. A rămas multă vreme pironit locului. Deasupra lui cădeau fulgi grei de zăpadă. Abea într-un tîrziu s-a întors acasă, s-a trîntit îmbrăcat pe pat, şi a adormit greu, după ce mai înainte a dat pe gît dintr-o răsuflare un şip întreg de ţuică de prune bălaie ca să-şi înăbuşe amarul. Şi încă odată, şi mai cu greu, timpul a trecut iarăşi. Către seară, s-a trezit şi băiatul din somnul său de plumb. Deci capul îi era cît o butie şi tîmplele îi zvîcneau cu putere, în minte îi răsuna limpede îndemnul : la ora întîlnirii noastre, să baţi în geam...să baţi în geam...să baţi în geam... Ce a făcut Ileana în acest timp ? A dormit cîteva ceasuri, apoi în zori de zi şi-a luat într-o tăgîrţă cele cîteva boarfe pe care le avea şi, s-a înfăţişat la viitoarea ei casă. Aici după o scurtă inspecţie, de orientare, şi-a suflecat mînecile, şi-a prins poalele în brîu, şi-a pus basma pe cap, şi s-a apucat vîrtos de treabă. Mai întîi l-a alungat pe Gheorghe afară din casă (că-i curgeau balele după ea) cu poruncă straşnică că pînă seara cînd o aprinde lampa să nu-i calce piciorul în casă, că “treaba bărbatului îi pe afară ! “.A luat apoi la scuturat şi grijit. După ce a rînduit-o şi a făcut-o ca pe un ou de paşti, a urcat în pod de unde a coborît costiţă afumată de purcel, iar din cămară a adus căpăţini galbene de varză murată. A dat apoi iama prin coteţe unde a găbuit şi răsucit gîtul la doi cocoşi burduhoşi. Într-o oră două aluatul dădea afară din covată, iar către seară plăcintele,sărmăluţele şi fripturile aromeau pe masa frumos îmbrăcată cu înflorită faţă. În mijloc trona falnic un pîntecos ulcior cu tămîios. Cînd totul fu gata şi înserarea a prins a coborî peste sat, a dat cu apă rece pe faţă, a îmbrăcat catrinţă nouă şi ie cu altiţe meşteşugit cusute de mîna ei, apoi, oftînd uşurată şi mulţumită, a aprins lampa şi s-a aşezat în capul mesei. Era şi timpul, că mirosul delicateselor provocaseră ravagii în măţăria lui Cheorghe, care toată viaţa sa se hrănise doar cu pită, slănină şi ceapă, deşi cămările le avea pline cu bunătăţi. Mai tare însă îi sîrîia lui inima, cînd se gîndea la bucăţica ce-l aştepta la aşternut. După ce şi-a hrănit şi adăpat vitele, socoti el că a venit vremea să între în casă, şi a întrat. De mirare a rămas cu gura căscată, şi nu-i venea să creadă că nu visează şi că ceea ce-i vedeau ochii era aievea. Fără să poată scoate o vorbă, a dat să se aşeze pe un colţ de laiţă. Ileana l-a luat repede : D-apoi bine, măi bărbate, unde crezi tu că ai întrat, în grajd ? Cum îţi închipui tu că am să stau eu cu o arătare ca tine, plin de baligă şi strohuri în cap ? Ieşi repede afară de te curăţe şi spală, că altfel pîine şi sare cu mine nu-i mînca. Aşa să ştii, şi bagă-ţi bine în cap flendurosule, că eu slugă la tine nu am întrat, şi dacă nu te faci om ca toţi oamenii, şterge-te pe bot, şi să-ţi iei gîndul de la mine, şi să nu mă atingi, că se întîmplă lucru mare.... Na ce era să facă ? Înmărmurit de ce-i văzuseră ochii, pus la punct de vorbele aspre, si-a băgat coada între picioare şi, a ieşit repede afară.În grajd si-a spălat labele şi nasul într-un ciubăr cu apă, a mai dat cu degetele prin chiuca virgină încîlcită şi bătută cu pleavă de fîn, şi-a mai scuturat ţoalele de pe el, apoi, cu inima cît un purice, a întrat din nou în casă. Ochii Ilenei l-au săgetat iar cu asprime ce nu admitea replică : - Acum ce-mi stai ca viţelul la poartă ? Dezbracă-te şi scoate-ţi din picioare scrabele celea de ciubote, şi du-te în tindă, că mi-ai spurcat sufletul cu duhoarea lor şi mi-ai umplut casa de gunoi. De ce crezi tu că m-am spetit eu astăzi să-ţi curăţ bîrlogul ? Aşa..... acuma aşază-te colo în colţ, pe taburetul cela ! Timorat deabinelea şi zăpăcit, s-a aşezat bietul la locul indicat. Îşi răsucea căciula în mîini şi îşi freca unele de altele degetele răpănoase ale picioarelor, cînd.... o bătaie discretă în fereastra din faţă o făcu pe Ileana să tresară, iar pe Cheorghe să holbeze ochii şi să-şi îndrepte urechile clăpăuge.- Ce fu asta mă bărbate ? Parcă bătu cneva în geam ? ! – Ha ? parcă da ! răspunse Gheorghe. – Ei ! Atunci ce stai ca o momîie ? Pune mîna pe băţul cela de după uşă, şi ieşi afară să vezi ce-i ; o fi poate un hoţ la găini. Ce te bîtii ca o pieritură ? Bărbat eşti, sau muiere ? Fiind astfel pusă problema, ce-i mai rămînea de făcut ? Nu-i vorbă, frică îi era să iasă afară, dar vorbele fetei iau tăiat ca briciul şi nu-i lăsau nici o şansă de împotrivire. Desculţ cu capul gol şi cu băţul în mînă, s-a strecurat pe uşă afară. S-a uitat în stînga, în drepta, nimic. A strigat, nu i-a răspus nimeni. Înconjură casa, iar nimic. Cum tălpile începură să-i îngheţe, a încercat să se întoarcă în casă. Mirare : uşa încuiată ! Zgîlţie, trage, degeaba. – Hei, Ileană ! Ce înseamnă asta ? Deschide uşa ! I-a răspuns de după uşă vocea nedumerită a fetei : - Da care-i acolo bre ? – Cum care-i acolo “ ? Ce vorbă-i asta ? Deschide repede uşa că mi-au îngheţat tălpile. Sînt eu,Gheorghe,bărbatul tău.
– Ce tot indrugi baliverne mă, care-i fi ? Bărbatul meu e cu mine în casă, stă la masă. Întinde-o repede, că acu pune mîna pe topor şi vezi pe dracu ! Hai, n-ai plecat încă ?
- Năucit, a prins a se scărpina în cap. Ce-o mai fi şi asta ? Oare nu-i casa lui ? Doar o cunoaşte bine de atîţea ani : uite grajdul, uite fîntîna, uite hambarele ! Iese pe poartă : da, uite în stînga casa vecinului Istrate, uite în dreapta cea a lui Pantelie, uite peste drum cea a naşilui. Ce să fie ? Ia să-l întreb eu pe naşul, că-i om mai bătrîn şi cuminte. Gîndind astfel, a trcut drumul şi a întrat în curtea naşului. A bătut la geam. – Naşule ! Naşule ! - Care eşti bă ? - Eu sînt, finul Cheorghe : Fii bun şi ieşi puţin pînă afară. A ieşit naşul afară, l-a văzut desculţ şi dezbrăcat în zăpadă, numai în cămaşă şi cu capul gol.
- Păi bine finule, da ce-ai păţit ?
- Naşule, fi bun te rog şi arată-mi tu carei casa mea, că uite ce păţii.... Şi i-a spus, clămpăind din dinţi tărăşenia.
- Naşul s-a crucit, s-a uitat la el şi l-a cercetat dacă-i sănătos şi în toate minţile, a clătinat din cap,apoi,văzîndu-l aproape îngheţat, l-a umflat în cîrcă, a trecut cu el drumul şi a întrat în curtea lui Gheorghe, şi, ajungînd la uşă, a bătut. Din casă a răspuns din nou Ileana, de data asta răstit :
- Care, Doamne iartă-mă, ciocăne iar de nu-i tihneşte omului hodina ?
- Sînt eu, naşu, deschide uşa fino şi dă-i drumul finului, lui bărbat-tu, să intre în casă ! Ce glumă-i asta ?
- Da cîţi bărbaţi am eu naşule. Că al meu doarme cu mineţi în pat ? !
- Păi bine. Măi fată, atunci ăsta din spate de la mine cine-i ?
- Stiu eu cine poate fi cel ce zici ca-l ai în spate ? Pune-i şi dumneata mîna la cur, şi de-i vedea că-i rece, să şti că numai dracul poate fi !
- Ca oricine ar fi fost în locul lui, la asemenea vorbe, a rămas naşul o clipă pe gînduri. A pus mîna la curul lui Gheorghe, curul rece ! Odată i s-a făcut părul măciucă şi a simpţit sudori reci curgîndu-i pe şira spinării ; fără vorbă multă, buf ! ! a dat cu el în zăpadă, apoi a luat-o la sănătoasa, cu călcîiele sfîrîind la spate. Alb ca varul, dă buzna pe uşă, şi cu sufletul la gură, turuind încîlcit, cu noimă îndoielnică, a prins a povesti nevestei ce i s-a întîmplat.
- Doamne fereşte şi ne apără de cel Rău, măi omule ! Bine că ai scăpat !Ptiu, ucigă-l toaca ! că aşa face cîte odată dracul : se preface în cine ştie ce, apoi ţi se urcă în cîrcă, te poartă numai el ătie prin ce coclaiuri, după aceea dă cu tine într-o rîpă, îţi rupi gîtul şi ciolanele, că nu mai eşti om cît îi hăul.
- Apucînd-o tremuriciul ca pe frunza plopului în vînt, galbenă ca turta de ciară, îngrozită de cele auzite şi înţelese, s-a aruncat în genunchi la icoana Maicii Domnului ce atîrna deasupra uşii pe peretele de la răsărit, bătînd mătănii însoţite de cruci largi din frunte la buric şi din umăr în umăr.Astfel mai uşurată şi mai liniştită,a scos dintr-o ladă şipul cu aghiazmă sfinţită de la Pştile de anul trecut şi, cu un ciumăfai de busuioc scos de după grindă,a stropit odaia în cele patru colţuri ca să-lalunge pe Necuratul din casă. După asta l-a stropit şi pe naşu din creştet pînă în tălpi,dîndu-i la urmă să tragă şi un gît.În cele din urmă l-a afumat de sperietură cu trei fire de păr smulse de la subsioară, şi l-a culcat, dar nu înainte de a-l pune să spună “ Miluieşte-mă Dumnezeule”şi să se închine şi el la icoana Sfîntului Gheorghe biruitorul balaurului cu trei capete.
- Nămetele în care a fost aruncat l-a înghiţit pe Gheorghe pînă la gît. Ce putea să mai facă? Să între în casă nu, naşul în care avea nădejde a dat cu el în zăpadă, de frig nu mai putea răbda : a întrat în grajd, a pus un braţ de paie între doi boi culcaţi burtă la burtă si care rumegau liniştiţi,după care s-a cuibărit şi el jos,la căldura acestora.Rebegit şi tehui de cap, a adormit curînd.
- În acest timp,ei bine, nu-i de ghicit ce s-a întîmplat cu Ileana şi cu Ionică. Trmiţîndu-l pe Gheorghe afară după cum am văzut, a tras zăvorul după el, iar prin faţă i-a dat drumul celuilalt. A urmat – vorba ceea- trai şi berechet : masa-masă, vinişorul-vinişor, Ileana noastră după cum o ştim,iar alături, patul proaspăt făcut, îmbia la ...odihnă.Pe cît mă taie capul,chitesc ca şi-au ostoit focul patimei şi că fata nu şi-a precupeţit osteneala pentru o deplină reuşită.Ba poate, zeloasă cum o cred, l-o mai fi scos şi dator pe băiat.
- A doua zi, veselă şi bine dispusă, ca o harică şi tînără nevastă ce era de acum, fosta fată mare s-a trezit disdedimineaţă : cum peste noapte a mai fulguit, a luat de coadă un trîn, croind cu el cărări prin curte.Iată, cu ciolanele înţepenite şi trosnindu-i din toate încheeturile, s-a trzit şi Gheorghe între boi. A ieşit afară din grajd, cu o claie de paie în cap. Ileana a lăsat trînul jos , a pus mîinile pe şolduri, şi :
-D-apoi bine, măi bărbate : din ăştia îmi eşti tu ? De asta m-am măritat eu cu tine şi mi-am mîncat tinereţea ? Eu muncesc care va să zică ca o roabă din zori şi pînă în noapte, te aştept seara cu dragoste şi mîncare caldă, iar tu îmi pleci creanga şi teleleu Tănase noaptea pe la cine ştie ce curve ? Nici măcar prima seară nu ţi-ai putut-o petrece cu mine? Hai zăludule şi nepricopsitule,spune repede, cît te iau cu binişorul, pe unde ţi-au sticlit ochii noaptea asta ? Că te lecuiesc eu de năravul dracului buhaiule ce eşti !!
- Neobişnuit a fi luat repede şi neaşteptîndu-se la aşa interpretare a absenţei lui, interpelatul nostru s-a fîstîcit pe loc. Bîlbîindu-se, cu chiu cu vai a încercat să explice cum că nu a fost nicăieri, că ce a păţit, că să-l întrebe pe naşul, că a dormit în grajd între boi.....Dar pe măsură ce el se epuiza desvinovăţindu-se, chipul ei se întuneca, şi sprîncenele-i frumoase fără de seamă se arcuiau către în sus,luînd forme ce inspirau un iminent prăpăd.
-Nefericită şi nenorocită ce sînt, vai şi amar mie ! Ce mi-a fost dat să aud, şi ce am înţeles ? Cu ce ţi-am greşit eu Ţie Doamne, de mi-ai dat pe cap aşa un nătărău ? Zici tu că ai dormit între boi în grajd ? Apoi bine, măi tăntălăule,de acuma se cheamă că eşti un om pierdut. Poţi tu să ştii ce ti-au făcut boii în timp ce tu dormeai dus ? Că doară se ştie că boul are treaba ceea subţire, aşa ca pe deget, şi nici nu-ţi poţi da seama cînd te înborţoşează ca pe o muiere ! Asta o ştiu eu bine de la mama – Dumnezeu s-o ierte-,că au mai păţit-o şi alţii.Ce am să mă fac eu de acum cu unul ca tine ? Cum am să mai dau eu ochii cu femeile şi cu oamenii din sat, cînd or afla că am la uşă bărbat cu viţel ? Să pleci de la casa mea, netrebnicule şi spurcatule, în lume, chiar acum, pînă nu se trezeşte lumea şi pînă nu află, şi să nu te vadă cineva. Dute unde-i şti, printre străini care nu te cunosc, fată-ţi viţelul, şi să nu mi te întorci pînă nu-i scăpa de pacoste!!
- După ce şi-a deşertat astfel tot năduhul pe capul năucit al nefericitului, a întrat repede în casă şi, revenind, i-a aruncat din tindă cizmele, căciula şi cojocul, împreună cu o traistă, în fundul căreia azvîrlise cîteva cîrmoaje rămase de la ospăţul cu Ion. L-a mai ameninţat cu cîteva vorbe potrivite, apoi i-a trîntit uşa în nas cu scîrbă, şi l-a lăsat blegit în mijlocul curţii.
- Cu gîndul la cele păţite de cu seară, noua tărăşenie nu i s-a mai părut peste fire. Rîdicîndu-şi boarfele din zăpadă, a întrat din nou în grajd. Mai întîi a tras o mamă de bătaie boilor,pînă a asudat, pentru necazul ce-l avea de tras de pe urma lor şi, ca să-i înveţe minte pentru altădată, să nu-l mai confunde pe stăpîn cu o mîrhaie oarecare din tagma lor. Mai uşurat oarecum, şi-a tras ciubotele în picioare, şi-a înfundat cuşma pe cap, şi-a tras cojoaca pe mîneci. Cu traista în băţ, făcînd cu mîna o cruce de Doamne-ajută, a ieşit în uliţă.
- Ger straşnic în dimineaţa aceea. Pocnea draniţa pe case sărind din cuie. Zăpada scrîşnea amarnic sub tălpi. Cîntau răguşit cocoşii în coteţe, iar soarele rumenea zarea la răsărit. Fiind duminică, lumea mai dormea încă cînd a lăsat în urmă ultima casă a satului.
- A mers, a mers aşa amărîtul Gheorghe toată ziua aceea, fără popas. Şi-a pus în gînd să ajungă undeva cît mai departe, unde să-şi poată lepăda ruşinea ce o simţea în el, beleaua ce-i răpise fericirea pe lîngă care trecuse doar la un pas şi pe care şi-a dorit-o atîta. Gînduri încărcate de grijă îi umblau prin cap : cum s-a descurca Ileana singură pînă s-a întoarce el, ce vină are biata să tragă asemenea ponos de pe urma lui, şi încă multe altele asemenea. Dar, lasă, că mare-i Dumnezeu : cu răbdare, a scăpa el şi din asta şi s-a întoarce.
- Tot rumegînd aşa la gînduri, a cotit în scurt odată cu drumeagul înzepezit pe după un bot de deal, apoi sa înfundat într-o pădurice. N-a apucat însă să între prea adînc în ea, cînd la o nouă cotitură, zări mai hăt încolo o hrmălaie de lupi, cum i s-a părut lui. Haita schelălăia,se încăira, se vînzolea şi urla, luptîndu-se deasupra unui hoit – că ce altceva ar fi putut fi ? Descumpănit, a vrut mai întîi să facă cale întoarsă. Asta ar fi însemnat însă să se întoarcă în sat, ceea ce era cu neputinţă,că-i era proaspătă în minte ameninţarea Ilenei : acolo nu mai avea ce căuta în ruptul capului, pînă ce nu-şi va slobozi din burduhan sarcina cu care-l blagosloviseră boii. Apoi l-ar fi şiprins şi noaptea pe drum. Ce a fi, a fi : a strîns bine mîna pe ciomag şi, dînd un chiot haiducesc – mai mult pentru aşi face curaj decît să sperie haita – s-a avîntat spre locul cu pricina.
- Ajuns la faţa locului a răsuflat uşurat cînd a putut constata că lupii erau în realitate nişte cîini jigăriţi, ce au tulit-o care încotro cînd au văzut că au de aface cu un viteaz înarmat pînă în dinţi. Dealtfeel, şi ospăţul le era pe terminate. Da, nişte cîini, şi-a zis Gheorghe : asta înseamnă că undeva pe aproape trebuie să fie un sat, Oare ce or fi mîncat spurcăciunile ? În jur, zăpada era răscolită şi tăvălită peste tot de sînge proaspăt. Şi curios, a prins a rîcîi cu ciomagul:
- Dumneavoastră, care încă nu ştiţi ce sa întîmplat mai departe, veţi spune că aciastă curiozitate a lui Gheorge e cît se poate de firească într-o atare împrejurare. N-aveţi de unde bănui că tocmai ea îi va atrage pe cap o nenorocire care, adăugată la cele de pînă acum, îi va schimba cu totul şi definitiv viaţa ce o mai avea în faţă. Şi totuşi, din păcate aşa e, şi la sfîrşit îmi veţi da dreptate. Însă, pînă atunci, să mergem pe fir împreună.
- Era tocmai pe punctul de a se lăsa păgubaş, cînd, ce să vezi ? Dumnezeule milostiv !! Toiagul a scos la iveală dintre bulgări însîngerati de omăt o pereche de cizme. O pereche de cizme, dar ce pereche ! Carîmbii lor aveau un conţinut deadreptul înfricoşător : ţurloaiele unui nefericit călător, ce nu putuseră fi roase de haită înfometată cum era, sau poate că fiarele ghiftuite au renunţat la acest efort.
- Cum toate trec pe lumea asta, nici frica nu e veşnică. Oricum, şi-a revenit destul de repede din stupoarea provocată de lugubrul conţinut al cizmelor, şi apoi, el era un om practic că de n-ar fi fost aşa, n-ar fi ajuns el cheabur. Asta-i bine – şi-a zis după ce i-a venit inima la loc - : de n-ar fi fost stăpînul acestor cizme, acum ţurloaiele însîngerate ar fi ale mele. Haita este sătulă, deci pot fi multumit şi trebuie să aduc laude lui Dumnezeu, că se vede treaba că începe să am noroc. Pot să-mi văd mai departe de treaba şi necazul meu. Da mortului ce-i mai trebuiesc de acum ciubote ? O să i le iau eu, că mi-or prinde bine la atîta drum cît mă aşteaptă ; perechea din picioare şi aşa e pe ducă, mîine-poimîine mă lasă. Poate o fi avut omul şi păcate pe lumea asta de la pedepsit cel Sfînt cu asemenea moarte, şi i-a părea bine dincolo cu pomana ce şi-o face cu mine. Iar un “bogdaproste” spus din inimă nu-i de ici colo. Cam aşa bodogănea omul, în timp ce se chinuia să uşureze încălţămintea de conţinutul inutil. Geaba însă : îngheţate şi înţepenite cum erau aceste resturi de picioare, efortul se dovedi de prisos. S-a hotărît atunci pentru o altă soluţie : le-a legat aşa cum erau pereche de urechi cu un capăt de sfoară şi le-a aruncat pe umăr alături de traistă. Satisfăcut, a plecat grăbit mai departe. Iarna noaptea se lasă repede şi putea să-l prindă în pădure. Nădăjduia să întîlnească în cale un sat de creştini unde să-şi odihnească oasele trudite. Turloaiele din încălţările mortului le-a scoate el mai încolo, cînd s-or desgheţa.
- Într-adevăr, prezenţa cîinilor n-a desminţit apropierea unui sat, aşa cum şi-a închipuit : la numai o zvîrlitură de băţ de marginea pădurii au apărut cîteva case, iar restul se lăsa lesne bănuit, mai în fund, după fumurile ce se înălţau liniştite în înserare, şi după turla bisericii ce lucea în asfinţitul soarelui. Frînt de emoţii şi de atîta drum, a bătut chear la prima poartă, după care hămăia răguşit un dulău, semn că locuinţa nu era pustie. Îndată o babă gheboasă a apărut în pragul tinzii, sprijinindu-se într-un băţ. Avînd privirea slabă, puse mîna streaşină la ochi,apoi l-a întrebat cine-i şi ce doreşte.
-Om bun şi drumeţ cinstit, a venit răspunsul dintre nămeţii ce aproape astupau poarta. Vin de departe şi-s rebegit de foame şi frig. Faceţi-vă milă şi pomană : găzduiţi-mă peste noapte; oi plăti, tot ce se cuvine, nu pe degeba.
-Apăi dă! făcu baba. Să-l întreb pe moşneagu cela al meu, să vedem ce-a zice el. Şi se făcu nevăzută în tindă, în scîrţiitul uşii trasă după ea. Într-un tîrziu, apăru în prag şi moşul babei, tuşind şi hîrîind straşnic din gît. Aruncă cu un ciomag spre potaia ce latra şi se zbătea în lanţ mai-mai să-l rupă, şi după ce acesta se retrase în coşmelia lui mîrîind şi arătîndu-şi colţii, făcîndu-se linişte, invită drumeţul în casă.
- Da poftim, poftim om bun, că s-a găsi un capăt de laiţă în casa noastră şi o cîrmoajă de pită acolo, că doar nu te-om lăsa în drum ca pe un cîine pe o vreme ca asta, creştini a lui Dumnezeu ce sîntem. Numai să nu bănuieşti, că dă, hleabul ista de babă a mea s-o ticăloşit rău de la o vreme încoace, şi nu-i bună de nimica la casa omului. Doară zăhăieşte locul degeaba, şi nu-şi plăteşte nici blidul de zama ce-o mănîncă.
- Atîta i-a trebuit: n-a mai aşteptat a doua poftire, ci s-a strecurat uşurel în bordei. Acolo şi-a lepădat calabalîcul din spinare într-un cotlon de lîngă uşă. În vatra caldă mai mocneauîn cenuşă cîţiva tăciuni; ispitit, fără putere de impotrivire, s-a prăbuşit la gura sobei pe un taburel cu trei picioare. Ar fi adormit deabinelea acolo cu nasul în spuză, de nu l-ar fi trezit gazda cu aroma unei străchini cu mîncare caldă. În hărpăiala nemaipomenită ce a urmat, bătrîna a prins a moşmoli într-o ladă hîrbuită, de unde a scos nişte bulendre rămase de cînd era ea fată mare, încropindu-i un aşternut ca pentru musafiri. Cu stomacul amăgit, cum s-a lungit şi a pus capul pe cojocul ce ţinea loc de căpătîi, dus a fost ca pe lumea cealaltă.
- Dacă l-au văzut pe călător omenit şi adormit, cei doi şi-au căutat mai departe de treburile lor. Cu opaiţul ce fumega pe prichiciul hornului s-au dus în grajd că, o vacă pe care o aveau, tocmai se trudea să fete. Era frig destul acolo, de puteai să tai cu cuţitul aburul slobozit de vacă pe nări. Da gerul de afară era şi mai amarnic, fără gînd să crape, ba din contra părea să crească peste noapte. Cum să laşi în aşa geruială un viţel abea fătat, plăpînd şi umed cum a ieşit de la locul lui, cum ar fi dus-o capul pe baba cea fără de minte? A luat moşul un braţ de paie, l-a băgat în casă şi l-a aşternut lîngă sobă, apoi a adus şi viţelul la căldurică. Cu treaba asta sfîrşită, într-un tîrziu, osteniţi, s-au culcat şi ei: ea cu faţa la perete, el cu fundul la ea.
- Călătorului îi stă bine cu drumul, iar cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge. De bună seamă că asta a avut în vedere şi Gheorghe de s-a trezit cu noaptea în cap. Vrînd să nu-şi trezească din somn binefăcătoarele lui gazde care sforăiau de mai mare dragul, bîjbîia prin întuneric după cel calabalîc, cu gîndul să-şi continue călătoria. Deodată a rămas trăsnit locului: trăit o viaţă printre vite, mîinile lui i-au semnalat fără putinţă de tăgadă prezenţa unui viţel, cu blană moale, caldă, cu urechi, cu coadă şi picioare, răsuflînd molcom în liniştea bordeiului, la picioarele lui. “De unde şi pînă unde un viţel aici, că doară aseară nu era?! Blana lui e încă umedă: asta va să zică că-i de curînd fătat. Nu cumva...? Ba da, numai că asta poate să fie. Iar eu prostul de mine încă mă îndoiam de ce îmi spunea ieri Ileana! Mare noroc de aşa nevastă la uşa omului! Bine că am plecat repede de acasă, că ce mă făceam de mă prindea sorocul prin sat, ori şi mai rău, pe drum? Cum mi-aş fi spălat obrazul faţă de naşul şi de oamenii din sat? La urma urmei, acum, bine că totul s-a terminat cu bine, încă repede şi-n somn, fără dureri cum au muierile. Iaca, sînt liber să mă întorc acasă. De-o întind zdravăn la drum, pe înserate.....”
- Cît ai clipi, s-a şi îmbrăcat. Cu toiagul în mînă si pe furiş, pe aici ţi-i drumul! În graba lui cea mare a uitat de cizmele mortului. Dar parcă ce nevoie mai avea acum de ele? Cu pribegia a terminat-o, iar noi să-l lăsăm în drumul lui spre casă şi să mai zăbovim un pic în bordei.
- S-au trezit şi bătrînii în zori. Adică baba mai dormea încă cu gura căscată spre perete, visîndu-l pe moşul cînd era tînăr şi fălos, fudulindu-se la horă, de i-a sucit ei capul, proastă ce era pe atunci, că i-a mîncat tinereţea şi frumuseţea, ghiujul şi junghiul. S-a trezit mai întîi moşul cu poftă mare să beie o lulea cu titiun, aşa de dimineaţă şi pe inimă goală, să umple casa cu fum puturos şi acru, care otrăvea sufletul babei. Da cum prin întuneric nu-şi găsea punga cu iarba dracului, trase soaţei un ghiont între coaste, şi aceasta pe loc a încetat din horăit, clefăind cu gura coclită şi fără de dinţi, gură ce a fermecat odată pe moşu. De trezit însă nu s-a trezit.
- Hei, măi babă!! Babă hăi! Ia scoală: Scoală şi-i aprinde opaiţul cela,să ducem viţelul la vacă să sugă. N-auzi, că a cîntat cocoşul a treia oară?! Si-i face de mîncare românului celuia de pe laiţă.
- La acest îndemn mai energic, îndemn însoţit de încă o mîngîiere afectuoasă între coaste, baba s-a rîdicat în capul oaselor, apoi, cu ochii încă lipiţi, a prins a se scărpina pe la subsuori, coborînd din ce în ce mai jos, operaţiune care se pare că-i procura o mare plăcere. Cu părere de rău a dat la o parte oghealul de pe picioarele vinete şi descărnate şi, după o scurtă pipăială la locul ştiut, scăpărînd un băţ de chibrit, a aprins opaiţul.
- Flacăra anemică a reuşit să alunge o parte din întuneric, înprăştiindu-l şi prin unghere .Clipind repede din ochi, căută să se obişnuiască cu semiîtunericul rezultat de pe urma aprinderii rudimentarului obiect de iluminat. După acomodare, şi-a aţintit privirea în direcţia unde îl ştia culcat pe drumeţul sosit în fapt de aseară: locul era gol.
- Măi moşnege, am visat eu noaptea asta c-am avut musafiri, ori laiţa unde l-am culcat e goală? Chitesc eu doară că încă n-am dat în mintea copiilor şi nici orbul găinilor n-am. Cum a plecat aşa de la uşa noastră fără o vorbă de oameni, ca un răufăcător? Asta numai tu porţi vina, cu capul tău de hodorog şi fără glagorie, că primeşti în casă pe oricine îţi bate la poartă, şi nu cerci mai întîi de-i mişel ori om de treabă.
- Tacă-ţi fleanca şi nu-ţi mai ambala leoarba aşa desdedimineaţă şi pe gratis. Tu nu vezî ce proastă eşti? M-ai speriat şi pe mine degeaba. Nu vezi cizmele omului colo în colţ? Unde era să plece pe o vreme ca asta, desculţ şi la ceasul ista? S-a fi dus şi el pînă afară să-şi facă nevoile, de, ca omul. Si mîndru de perspicacitatea şi superioritatea lui faţă de babă, s-a dus şi a luat perechea de încălţări în mînă să i le arate. Odată însă părul i s-a zburlit ca ţepii ariciului, genunchii au început să-i bîţîie şi mîinile să-i tremure. Ochii mai-mai să-i sară din cap, neputînd să priceapă ce vedeau: o dîră de sînge negru şi bălos se scurgea încet din carîmbi jos, lăsînd la vedere două ciolane albe cu spîrcuri de carne spînzurînd fleşcăite. Abea după un timp, ştergîndu-şi sudorile cu mîneca cămăşii, reuşi să îngăime :
- Ce înseamnă asta babo? Iar baba, fiind ceva mai tare de vîrtute, dar reveindu-şi şi ea cu greu din cumplita spaimă, după ce chibzui un timp cu mîna la gură,
îi răspunse, vădind la rîndu-i mîndrie şi superioritate calculate :
- Asta moşule, nu poate să însemne, care va să zică, decît că pe omul nostru l-a mîncat cineva pe cînd dormea, că doar se vede limpede şi pentru un chior ca tine, după ceea ce a mai rămas din el!
- Dar cine putea să mănînce coşcogeamite omul, fă muiere tehuie? Că nici motanul nu a mas în casă noaptea asta? Şi dacă ar fi mas, unde s-a mai pomenit să între în burduhanul unui motan pricăjit atîta carne şi oase ?
- Da tu hîjule, care-ţi curge ţărîna din fund, cînd s-a mai pomenit să ai ceva în bostanul cela de pe umeri în afară de pleavă şi tărîţe? Da viţelul cela de colo nu-l vezi? Cît ai trăit pe lumea asta nici o învăţătură nu s-a prins de tine. Apoi n-ai auzit tu că dă Dumnezeu cîte o dată de vin pe lume animale fermecate, ori blăstămate, ori năzdrăvane, ca să pedepsească cine ştie ce păcate a unora ca tine sau ca altul de sama ta? Păcatele noastre omule! Ia, numai viţelul ista putea să facă aşa o treabă. Pe semne că nu-i un viţel ca toţi viţeii. Aşa-i că am dat de dracul? Doame iartă şi ne fereşte de cel rău! Asta ne mai trebuia nouă acuma la bătrîneţe !
- Dacă stau eu bine şi mă gîndesc, numai tu eşti de vină în toată beleaua asta. Că tu ai venit la mine aseară cu gura ta cea spartă, ca să-l primim, că ne-a fi pomană, şi acum iaca pomana dracului!
- Da tu,care hojma te afli aşa de căpăţinos, şi zici că eu sînt proastă şi o nepricepută, ce te-ai potrivit mie ?
- Sti ceva Marandă ? Cu asta ne-om judeca noi mai tîrziu. Lasă cicăleala, că cu asta m-ai mîncat tu pe mine şi am ajuns ce am ajuns. Mai bine amu stoarce-ţi gogoneaţa ceea de cap şi să vedem ce-i de făcut, că dacă ne-or oblici jindarii, ocna ne mănîncă şi pe unul şi pe altul.
- Ehe! Văd eu bine că, după ce mă batjocoreşti cum îţi vine la gură, capul tău cel sec tot nu scoate nimic din el, mare noroc ai avut că-n viaţa ta ai dat de una ca mine, care te-am strîns de pe drumuri, că acum nici izmene pe tine n-aveai, şi trăgeau cîinii la bătrîneţe de nădragii tăi şi te mîncau şi păduchii de isteţ ce eşti. Hai mai întîi să scăpăm de pacostea asta de viţel: pune mîna pe topor de colo de după uşă, şi fă-i felul. Apoi ia hoitul precum şi ciubotele astea cu ce a mai rămas din bietul om, şi aruncă totul în fîntînă. Om astupa-o pe urmă cu grămada de gunoi din curte şi am spune la lume cum că am astupat-o pentru că a fost spurcată de un hoţ de cîine ce s-a înnecat în ea. Hai repede, pînă ce nu se luminează de zi!
- Zis şi făcut precum a dus-o capul pe babă. Nevinovatul viţel a fost repede hăcuit cu securea, tîrît de coadă şi azvîrlit în fîntînă. Deasupra a trîntit cizmele. Acum era gata să le acopere, dar capul babei lucra înainte:
- Nu cumva crezi că cu asta treaba-i gata şi te-i pune la tras tutun şi la hodină ? Toate le laşi pe mine, că aşa ai prins tu nărav. Ori crezi că o vacă care aduce pe lume un viţel ca acela e mai brează?! Şi îi vrea să mai bei lapte de la ea? Ai fi în stare, ce crezi? Vezi bine că-i musai să scăpăm şi de asta, de vrei să avem linişte şi pace!
- Ca să nu mai lungim vorba şi să avem timp să-l ajungem pe Gheorghe din urmă în drumul lui întors acasă, iaca, pînă în zori toată treaba a fost gata, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat: fîntîna astupată de moşu, care, mulţumit, trăgea mahorcă pe marginea patului lîngă cuptor, casa grijită de babă, şi nimeni n-a putut afla vreodată de masul acelui călător la bătrîni, sau de soarta celui mîncat de cîini, ori de năpăstuita vacă cu viţelul ei. Numai Maranda a devenit de atunci parcă mai bisericoasă, şi la prilejuiri de praznice dădea popii din sat un ban mai mult, rugîndu-l pe Sfinţia Sa să fie „întru pomenirea drumeţilor la vreme de iarnă, răpuşi de moarte năpraznică”. Iar pe moşul ei nu l-a iertat pînă la moarte, că „numai mintea lui cea slabă” i-a adus ei belea pe cap la bătrîneţe.
- În timp ce era jeluit şi înfunda fîntîna odată cu viţelul şi vaca - cum credeau moşul şi baba-, Gheorghe zbura peste troienele înalte cît zaplazurile, spre satul, casa şi Ileana lui. Iată-l, în fapt de seară, bătînd în poartă, îngheţat şi plin de promoroacă. I-au deschis peste măsură de miraţi Ion şi Ileana. O întrebare scurtă şi rău prevestitoare la pironit locului.
- Ce e mă cu tine ?
- Dat peste cap şi desumflat de asprimea întrebării, a povestit cum a putut mai bine cum a scăpat de belea. Fata l-a ascultat cu răbdare şi atenţie, şi după un răstimp de cumpănire, cu un oftat de te prindea mila :
- Ascultă-mă bine bărbate şi bagă în cap. Ieri cînd te-am trimis în lume, încă mai trăgeam nădejde în mine că poate n-a fi adevărat, şi te-i întoarce om ca toţi oamenii. Dar acum, deznădejdea şi ruşinea mea n-au margini. Aducîndu-mă la casa asta blestemată, mi-ai mîncat norocul şi m-ai nenorocit pentru întreaga viaţă de acuma înainte. Cum aş mai putea aşterne lîngă mine pat unui bărbat care a născut un viţel? Iară de te-aş părăsi, lumea iscoditoare ar afla lesne ce ţi s-a întîmplat, şi rău ar fi pentru amîndoi. De te-aş alunga, mi-ar fi milă de tine, că şi aşa eşti destul de bătut de Dumnezeu. Trăieşte dară dacă vrei pe lîngă casa asta. Fă-ţi bîrlog în grajd, şi un blid de mîncare s-a găsi şi pentru tine. Eu m-oi strădui cît oi putea să ascund de ochii lumii mişelia de care ai fost în stare. Iară comîndul casei l-oi purta cu argatul ista pe care-l vezi, că pare a fi harnic şi cu priinţă. De sufletul meu însă, să nu încerci a te atinge !

X
X X

Şi cum a zis Ileana, aşa a fost. Cei trei au trăit laolaltă cîte zile le-a dat Dumnezeu, fiecare cu rostul lui. Numai cîte o babă fleorcăitoare şi spartă la gură mai da uneori cu bîta în baltă, insinuînd ca toanta: cea că ce, că aşa argat cu priinţă ca Ionică, nu s-a mai pomenit. Dar ce să-i faci? Că borta vîntului şi gura babelor....

Autor Dimitrie Prelipcean



Comentarii



Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile
 



vizite unice
Reprezint Muntenia in recensamantul Bloggerilor

Curs Valutar v1.0



Magazin naturist
 
   
Powered by www.ablog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare