E timpul sa ....
Am stat si am cugetat ... si am scris

 

Drumuri si popasuri capitolul II
     media: 5.00 din 1 vot

D R U M U R I, drumuri parcurse cu piciorul de mii de ori într-un sens sau altul, din cea mai fragedă copilărie, vară sau iarnă, ploaie sau viscol, ger sau zăpadă. Dar, au trecut de atunci mai bine de 30 de ani, şi fiecare an scurs a strecurat în suflet dor, şi a întreţinut nestinsă nostalgia locurilor acestora şi a timpurilor foste.
Aici, la ,,ŞCOALA DE FESTERI’’- fosta cîndva cazarmă pentru cătanele împărăteşti ale Austro-Ungariei - se termină strada Putnei şi rămîne în urmă tîrgul Rădăuţi. Ţn stînga, coboară pînă la calea ferată în pantă lină dealul Osoiul, îmbrăcat în lungi ogoare cu felurite culturi, care contrastează într-o cromatică ce încîntă privirea, de la albul cartofului în floare, la verdele intens a celor cu păpuşoi, sau a fîneţelor dominate de galbenul sînzienelor suav parfumate. Fără să vrei, privind acest umăr de deal îţi vine să-l compari cu altiţa măiestrită a unei ii de fată mare, pe care ai admirat-o cîndva într-o zi de sărbătoare în sat.
Departe la apus, se confundă cu albastrul cerului obcinile Bucovinei. Între Colnic si Osoi, pe valea celor două ape limpezi şi răcoroase -Horodnicul şi Pozenul - e presărată aşezarea Horodnicul de jos. Din marginea oraşului se disting albe, cu acoperişuri înalte şi negre, din draniţă dată cu dohot, doar locuinţele din preajma vîrfului Colnicului. Restul satului se lasă bănuit, ascuns privirii de către perdeaua de sălcii şi arini care străjuieşte firul undelor Horodnicului, fir care curînd se identifică cu cel al Pozenului. Sporit în debit, taie ,,drumul cel mare” -astăzi şoseaua modernizată ce duce la Putna - şi şerpuind uşor între Bahnă şi Jalcău, două unităţi de teren distincte din punct de vedere agricol, se pierde şi el după cîţiva km. în Suceava.
E zi de sărbătoare. Din depărtare, prin liniştea dimineţii, răzbate şi urechea surprinde adierea unduioasă a dangătelor celor cinci clopote din sat, de la biserica ce poartă hramul Sfîntului Ioan. Perfect armonizate, vibraţiile metalului se suprapun pe acelea ale sufletului, iar efectul interferenţei e acela ce l-a exprimat neîntrecut Coşbuc :
- ,,Ah doamne,să le-auzi din vale cum rîd a drag, şi plîng a jale!”
Inevitabil şi integrată în acest ansamblu, revine şi mă însoţeşte imaginea de acum 40 de ani a doi şcolari ce se întorceau cotidian osteniţi de la Hurmuzache spre casă. La dugheana lui Evuleţ, leul oferit dimineaţa de mama din colţul înnodat al băsmăluţei scoase de sub brîu era schimbat pe un sfert de pîine neagră. Dar nu, nu, aceasta n-a fost o regulă. În primul rînd deoarece colţul băsmăluţei deseori nu se află în poziţia înnodat şi, deci n-avea ce să ofere. În al doilea rînd pentru că nu rareori destinaţia acestor bănuţi, economisiţi unul cîte unul, era cu bună ştiinţă deturnată în scopuri mai ,,raţionale’’, cu mai multă eficienţă, cum ar fi de exemplu procurarea unei piese de radio în vederea construirii unui mult rîvnit monolampă cu căşti, sau măcar a unei umile galene. Săraca mamă! Conştiinţa ei maternă, odată paraua dată (să nu ştie tata!) era împăcată, lucru pe care copiii îl intuiau, şi asta contribuia la adormirea eventualelor mustrări de conştiinţă. Stomacurile? Într-adevăr, cu aceste inconştiete protestatare ce mergeau pînă la vehemenţă treaba era mai serioasă. Pînă la urmă erau şi ele amăgite şi puse cu botul pe labe: pe marginea şanţului din calea noastră creşteau din belşug bărdăhuzul şi măcrişul, a căror suc acru-dulce avea miraculosul har de a alunga foamea la copii.
Iar aici, în afara tîrgului, pe iarba verde, era locul unui prim popas. Încălţămintea era un articol de lux, costisitor, ce dădea multă bătaie de cap părinţilor; de aceia era destinată nouă în exclusivitate străbaterii oraşului, mediu cu exigenţă vestimentară sporită. Cunoşteam bine grijile şi eforturile părinţilor, mai ales pe cele financiare, eforturi privind ,,purtarea în şcoli”. La acest prim popas ,,papucii” erau scoşi, obielele băgate în ei, şterşi cu grijă de colb sau glod, legaţi cu şireturile pereche de urechi; misiunea lor fiind îndeplinită, călătoreau mai departe călare pe umeri, unul în faţă altul la spate, pe bondiţa întoarsă pe dos, ca să nu se ,,tăvălească’’. Subsuoară cu teancul de cărţi şi caiete, cu forţe sporite după savurarea tacticoasă a sfertului de pîine (cînd nu era sacrificată) , sprinteni ca urmare a eliberării picioarelor de balastul încălţămintei, străbăteam în continuare Valea Seacă şi Jalcăul, lipăind cu tălpile goale pe cărarea de pe marginea drumului. Pe neobservate, sporovăind mii de nimicuri, făcănd planuri, culegînd o ciuboţica cucului galbenă sau multicoloră, admirînd albastra şi gingaşa viorică ce abea se arăta sfioasă prin iarba crudă a primăvării, schimbînd din cînd în cînd greutatea de la o subsuară la alta pentru desmorţirea mîinilor, ajungeam la al doilea popas.
La această răscruce de drumuri, din vechime, oameni pioşi, au săpat fîntînă ce oferă osteniţilor drumeţi apă limpede şi rece. Întru pomenire stă alături o cruce cioplită dintr-o singură bucată de gresie sedimentară, purtînd dăltuită cu chirilice o pisanie aproape ştearsă de vreme, amintind un nume, vrînd să eternizeze un regret. Locului i se spune ,,La Fîntîna lui Tăilă’’, iar denumirea sugerează celui ce se odihneşte pe postamentul crucii întîmplare veche, uitată de cei tineri, pricină ce n-a putut fi ostoită decît cu cuţitul, generată de hotare călcate sau de dragoste pătimaşă. De la bunica reţin în minte cîteva versuri ironice; îşi au ele origine într-o astfel de întîmplare, sînt prilejuite de drama consumată în acest loc ?

-,,La fîntîna cea de piatră
Stau voinicii să se bată
Pentr-un tăbuieţ de fată;
Staţi voinici,nu vă bateţi,
Că mai vine-un tăbuieţ’’
Cu trocuţa din lemn de tei scobit cu dalta, căreia i se ataşase o coadă de alun, scoteam apă, ne potoleam setea şi mai ales foamea înşelată la primul popas, foame ce lua dimensiuni catastrofale pe măsura apropierii de casă, instigată de imaginea mămăliguţei aburinde ce avea s-o răstoarne mama sau bunica pe ştergarul de cînepă, odată cu trecerea pragului casei.
De aici, puteam ajunge acasă pe trei direcţii; continuîndu-ne calea pe drumul ,,cel mare” pînă la halta din capul satului, pe cărăruşa paralelă cu ,,ştrica” pînă la apa Pozenului, sau pe drumul de pe vale, a doua poartă de acces în sat, drum croit de săteni din necesităţi de ordin practic. În fond, ultimile două căi converg la ,,puntea lui baron’’; alegerea uneia sau alteia era funcţie de preferinţe ale momentului respectiv, de dispoziţie, de timp şi anotimp. Panta lină a Osoiului, abea perceptibilă ochiului la părăsirea oraşului, creşte brusc în valoare la 45 de grade, făcînd totodată o curbă spre apus. Pe versant apar mai întîi, la poale, tufele de alun, apoi teii cei încărcaţi primăvara de floare aurie şi miros dulce-îmbătător, pe care mişunau încărcate din greu albinele. Plină de farmec era mai ales gura văii de la derivaţia drumului ce urcă pe platou, vale ce face un intrînd adînc în coastă, rod al unui torent din timpuri diluviene; apărată de urgia crivăţului ce suflă din NE şi care iarna ne frigea urechile şi ne încărca cu promoroacă puful feţei, cu liniştea şi izolarea ei, cu teii încremeniţi sub povara albă a zăpezii abundente, ne dădea senzaţia unui tărîm de basm, feeric. Primăvara, în mustul zăpezii, cînd în exterior pămîntul îngheţat încă trăsnea sub tălpi, aici apăreau primele viorele, primele brănduşi, primii ghiocei, primele lăcrămioare cu parfumul lor neîntrecut de alte surate primăvăratice. Iată un colţ de lume magic ce ni se părea că e al nostru, neştiut de nimeni, cu atracţie irezistibilă, chear dacă scurta zăbavă acolo era în detrimentul lecţiilor pentru a doua zi ce ne aşteptau după obositorul itinerariu.

Autor Dimitrie Prelipcean (1927 - 1987)



Comentarii



Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile
 



vizite unice
Reprezint Muntenia in recensamantul Bloggerilor

Curs Valutar v1.0



Magazin naturist
 
   
Powered by www.ablog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare