E timpul sa ....
Am stat si am cugetat ... si am scris

 

Drumuri si popasuri
     media: 5.00 din 4 voturi

Dragă soră
Aşa cum ţi-am promis,îţi trimit odată cu prezenta rodul unor nopţi de insomnie şi cugetare – activitate a omului slobozit din lanţurile a ceea ce a fost firescul cotidian şi care om,precum contabilul conştiincios,la vremea potrivită,linia în vederea însumării cotelor de bilanţ.
Ceea cee îţi trimit e doar un început şi va suferi schimbări mai mult sau mai puţin substanţiale ţn formă şi fond în vederea formei definitive.În concepţia mea doresc ca aceste rînduri –evaluate în perspectivă la 3-400 pagini-să rămînă urmaşilor ca o „CARTE DESCHISĂ’’ a familiei,care aceştia,succesotii,de vor moşteni înclinaţia mărturisirilor,să continue ce am început eu cu mijloacele şi puterile diletantului,se înţelege.Poate cîndva copiii,ori copiii copiilor noştri,se vor recunoaşte în atavice moşteniri.Ori,la ceas de reculegere,ne vor învrednici cu un gînd pios.
Vei găsi tu şi tu-sper-feţe necunoscute ale unor lucruri- ca să le zic aşa-sau despre care vei fi avînd o altă imagine datorată circumstanţelor ce te-au însoţit în viaţă.Ce am mai putea face astăzi întru îndreptarea a ceea ce a fost ? Decît doar,imitîndu-l pe uncheşul Ion al lui Lestari,să spunem şi noi :
- Apî dă,na : ce să-i faci ? Aşa-i !
Oricum,de te-ai delecta ori plictisi, oricare îţi va fi părerea, păstrează filele cu grijă şi, odată cu observaţiile tale, înapoiază-mi-le: n-am decît două exemplare. Iar după cum am spus, nu sînt la forma definitivă, referindu-mă în primul rînd la cea literară - sînt conştient, lasă de dorit; văd desigur în perspectivă şi o nouă orînduire, ordonare a amintirilor, faptelor, etc.
Cu bine, şi să ne auzim de bine.



VINE ÎN VIAŢĂ O VREME cînd, ca drumaşul ajuns la finiş, sleit de puteri şi acoperit de colbul şleaurilor îndelung bătute, omul cată în urmă. Mizera entitate, aflată pînă mai ieri în haotică mişcare browniană, trezindu-se deodată în relativ repaos, întrezărind sfîrşitul ostenelii sale, dar şi iminenta itegrare în ETERN, începe să cugete. La el, la alţii, la multe altele pentru care n-a avut timp în timpul ,, activităţii”.
Există un timp în viaţa oamenilor, în scurtul contact între aceste entităţi, timp în care între ei se înfiripă legături crezute şi voite să fie indistructibile. Sînt anii de visări, anii de adolescenţă, cînd tot ce zboară se poate şi mînca, cînd drumurile par netede şi drepte, fără obstacole, fără hăţişuri, iar toate culmile abordabile fără dificultate. Inevitavbil însă, şi aproape întotdeauna, contactul se rupe, legăturile se destramă, adolescenţii se individualizează.
Frunzărind scrisori îngălbenite de vreme, pe nesimţite m-am pomenit efectiv sub vraja trecutului cu iz de ,,a fost odată”. Pentru că evenimentele vieţii noastre, indiferent de s-au situat la extreme, fie ele bucurii sau pătimiri, dar mai ales acestea, rămîn undeva acumulate în memorie, aşteptînd clipă prielnică pentru o ultimă trecere în revistă. Si în răgazul nostalgic al aşteptării evenimentului, ele îşi ţes pînza de vis pentru veşminte de poveste.
Iar în ceea ce - de cele mai multe ori - nu poate realiza voinţa, intervine şi face întîmplarea. În împrejurări negîndite şi nesperate am avut fericirea să întîlnesc pe unul dintre acei codepozitari de aduceri aminte. Eu însumi pe drumul amintirilor fiind, reambulam în pas domol, purtat, drumul în pantă dintre oraşul cu cetatea de scaun a domnitorilor moldoveni şi gara Iţcani; devenise de multă vreme o deprindere pentru mine, ca, ori de cîte ori mi se oferea ocazia, între două trenuri măcar, să mai parcurg odată acest itinerariu, dar nu în goana autobuzului ori a limuzinei, ci apostoliceşte. Aşteptam pe peron ca pe un prieten intim trenul ce purta tăbliţele cu inscripţia atît de cunoscută: Rădăuţi Putna Nisipitul. În forfota din jur: bărbaţi şi femei în straiul străbun al locului, oamenii ce se foloseau de limba mult dragă, de care mi-a fost întotdeauna dor; începusem să mă simt în elementul rîvnit. O voce femenină, amplificată şi nuanţată de megafon, oficială şi rece, de robot, precedată de cîteva cîrîieli şi pocnete, anunţa animînd lîncezeala călătorilor:
- Trenul accelerat ... Timişoara Bucureşti-Nord soseşte în staţie la linia unu; feriţi linia unu ... Curînd, în scrîşnetul frînelor şi zgomotul coliziunii tampoanelor, mastodontul a oprit: un tren ce nu mă interesa şi aşteptam să-şi continue calea, să facă loc celui ,,de munte”, al meu. Dar…stupoare!!! Incredibil!!!
Şi totuşi aşa era, nu era o asemănare întîmplătoare: omul, omul care a apărut atunci în cadrul uşii ce s-a deschis în faţa mea, nu putea să fie decît EL. Îl sfredeleam cu privirea aţîntită. Era evident îmbătrînit, cu părul alb. Înainte de a coborî scara vagonului a aruncat o privire asupra peronului în conul căreia sigur că m-a cuprins şi pe mine. Aşteptam cu sifletul la gură să-i surprind mişcarea trădătoare, a mîinilor, a feţei, zvîcnitul ochiului marcînd surpriza, dar, nu s-a întîmplat nimic, omul se pregătea să treacă pe lîngă mine impasibil, străin, în treaba lui. Atunci, în disperare şi inspiraţie de moment, privind pe lîngă el, am rostit, destul de tare ca să fiu auzit, cuvîntul magic nepronunţat de peste 30 de ani :
-Canell! Iar ochii omului de lîngă mine au sclipit a adîncă surpriză şi mirare, obrazul s-a cutremurat spasmodic, braţele noastre s-au deschis ca pentru a cuprinde între ele o lume :
-Tu ?!?
-Tu ?!?
Împreună am parcurs o lume ce a fost, am călcat pe urme şterse de vreme. Iar eu, ca un rău-făcător, am furat tot ce am putut din amintirile lui, ca un diletant m-am străduit să redau această agoniseală în cele ce urmează, şi în dulcea amăgeală, voi căuta iertare pentru fărădelegea mea, pacea şi odihna.

Autor Dimitrie Prelipcean (1927 - 1987)



Comentarii



Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile
 



vizite unice
Reprezint Muntenia in recensamantul Bloggerilor

Curs Valutar v1.0



Magazin naturist
 
   
Powered by www.ablog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare