E timpul sa ....
Am stat si am cugetat ... si am scris

 

Napasta - Ion Luca Caragiale
     media: 5.00 din 2 voturi

ACTUL I
(Interiorul unei cârciume, clădire cu grinzi de lemn. În fund, la mijloc, uşa de intrare; la stânga, fereastră mare de prăvălie cu blon; lângă fereastră, taraba. La stânga, planul întâi şi al doilea, două uşi cari dau în două odăi. La dreapta, planul întâi, chepengul beciului şi o uşe care dă în celar. La stânga, în faţă,o masă de lemn şi scaune rustice. Laviţe pe lângă pereţi.):

SCENA I
DRAGOMIR, GHEORGHE şi ANCA (Toţi trei stau împrejurul mesii pe care arde o lampă mică cu petrol. Gheorghe ţine o gazetă în mână. Anca lucrează la o cămaşe.)
GHEORGHE: ... E greu să scape, fireşte... dar se-ntâmplă... Aşa fac mai toţi câţi scapă: dintru-întâi s-arată pocăiţi, se prefac proşti, se dau tot cu binişorul, şi odată, când le vine bine, p-aici ţi-e drumul...

DRAGOMIR: Adică şi ăsta era şiret... se prefăcea... (zâmbind.) Am înţeles!

GHEORGHE: Ştiu eu?

DRAGOMIR: Fugi, mă, d-acolo!

GHEORGHE: De ce să nu crezi că s-a prefăcut?

ANCA: Asta e! Nouă ani de zile!... Cine se preface atâta vreme aşa, şi să nu fi fost nebun, tot acolo ajunge... până la urmă tot nebuneşte.

DRAGOMIR: Dac-a fost ticălos, prostul! L-a găsit cu cămaşa plină de sânge, a văzut la el luleaua, tutunul şi amnarul mortului... Dacă s-a bucurat să fure nişte nimicuri de la un mort pe care l-a găsit în pădure, eu stric?... Era tâmpit... când i-a citit osânda, râdea...

ANCA (cu mult interes): Cum?... De unde ai văzut tu când i-a citit osânda?

DRAGOMIR: Am fost la judecată.

GHEORGHE: Ai fost?

ANCA (din ce în ce mai interesată): La care judecată?

DRAGOMIR (contrariat): La juraţi, când l-a osândit.

ANCA: Ai fost tu la juraţi!... şi mie atâţia ani de zile să nu-mi spui!

DRAGOMIR: Ţi-am spus...

ANCA: Ba nu.

DRAGOMIR (supărat): Ei! Aşa e, nu, fireşte. La ce?... Să-ncepi iar să-mi boceşti pe răposatul?

ANCA (clătinând din cap): Dragomire! (se scoală şi trece la tarabă.)

DRAGOMIR (după ce s-a uitat urât la ea, cătră Gheorghe): Ia citeşte, mă, înainte, să vedem ce s-a făcut nebunul.

GHEORGHE (căutând şirul în ziar, apoi urmând citirea): "... precum şi toate cercetările au fost zadarnice. Soldatul mărturiseşte că de multe ori a mers cu nebunul la apă, că-l lăsa la fântână singur şi el se ducea să-şi vază amanta. Nebunul venea cu doniţele pline şi-l chema să se întoarcă împreună la temniţă. Tot timpul, nebunul a fost ca şi liber, în orice caz foarte puţin păzit. Era bun şi foarte simpatic tutulor - afară de accesurile acute în care-l apuca mania persecuţiei. După cum afirmă soldatul, nebunul ar fi căzut în ocna a veche, care e părăsit de pe vremuri..."

DRAGOMIR (cu interes): Care va să zică... a murit...?

GHEORGHE: Ba bine că nu.

DRAGOMIR (aparte): A murit!...

GHEORGHE: Ia spune, Dragomire, ce fel de om era... Eu n-am văzut de când sunt o judecată la juraţi... Aş vrea să văz şi eu o dată... Ce face, ce zice, omul pe care-l judecă?

DRAGOMIR: Ce să facă?... Stă şi el între puşti şi aşteaptă să se isprăvească mai degrab'...

ANCA (la tarabă): Dar tu, Dragomire, ai mers aşa din întâmplare ori dinadins?

DRAGOMIR (întorcându-se spre ea): Dinadins?... Ce nu ţi-e bine?... De ce să merg dinadins? (lui Gheorghe.) S-a nemerit să fiu în oraş... mă dusesem să vânz nişte lână. (răstit, cătră Anca, care şade rezemată cu coatele pe tarabă.) Ce faci acolo?

ANCA: Nimic... Ascult.

DRAGOMIR: Asculţi! (din ce în ce mai aspru.) Nu-ncepi iar să boceşti pe răposatul? Că iar am vorbit de el... 'Aide de! Începe... jeleşte-l!... (Anca trece binişor şi iese în stânga; - cătră Gheorghe.) Eu zic că nebunul nu era vinovat; degeaba l-a băgat douăzeci de ani la ocnă!

GHEORGHE: Ştii c-ar fi ciudat - că s-a mai întâmplat aşa lucru... să te pomeneşti că prinde vreun tâlhar şi ala spune: tot eu am făcut acu câţiva ani omorul din pădurea Corbenilor... Uite de ce şi uite cum... 'Ai?

DRAGOMIR: Se prea poate.

GHEORGHE: Ce te faci atuncea cu nebunul?...

DRAGOMIR: Care?

GHEORGHE: Care a fost osândit degeaba.

DRAGOMIR: Ai zis c-a murit.

GHEORGHE: Să zicem că trăieşte...

DRAGOMIR: Cum să trăiască?... A căzut în ocna părăsită...

GHEORGHE: Nu... să zicem că n-a căzut, să zicem c-a fugit şi pun mâna pe el... Cine-i plăteşte atâţia ani la necaz?

DRAGOMIR: Dumnezeu... (pauză.) Mă, Gheorghe, tu cam ştii legile...

GHEORGHE: Aşa ş-aşa... (Anca intră şi se opreşte în uşe.)

DRAGOMIR: Nu-i aşa că un om care a făcut o faptă... un omor... nu-i aşa că dacă vine singur peste zece ani şi se mărturiseşte, nu mai are nici o pedeapsă?...

GHEORGHE: Cât e nu ştiu sigur, dar ştiu că e un termen: dacă trece ala, s-a isprăvit...

ANCA (care a ascultat din pragul uşii, coboară; e plânsă): Cum adică? La zece ani un ucigaş poate veni să spuie singur ce-a făcut şi lumea îl lasă în pace.

DRAGOMIR: Aşa e legea...

ANCA: Bună lege, zău! (se şterge la ochi.)

DRAGOMIR: De ce nu te pui tu să faci alta mai bună? (fixând-o.) Iar ai venit! (lui Gheorghe.) Vezi de ce nu i-am spus... pentru că de câte ori vine vorba de răposatul, ori îşi aduce aminte de el cât de departe, îmi urlă toată ziua. (cătră ea.) Mergi d-aici, şi nu mai mă boci pe cap, cobe!... Ştiu că dacă m-ar omorî pe mine, mi-ai juca hora la soroace în loc să-mi faci pomană... (pauză; Anca se retrage.) Dacă era să boceşti toată viaţa pe bărbatu-tău ăl dintâi, de ce te-ai măritat a doua oară?... 'Aide.. mergi!

ANCA: De ce nu eşti mai blând, Dragomire?

DRAGOMIR: Pleacă odată...!

ANCA: Mă duc. (iese în fund.)


SCENA II
DRAGOMIR, GHEORGHE
DRAGOMIR: Du-te la păcatele! (se scoală supărat.)

GHEORGHE (după o pauză): Fie, măi vere, prea aspru eşti cu muierea.

DRAGOMIR: Ia lasă-mă-n pace şi tu. Ştii tu cum trăiesc eu?... Ştii tu ce am făcut eu pentru femeia asta?... Că mai bine îmi frângeam gâtul până să n-o fi întâlnit!... Dacă nu era femeia asta îndărătnică, eu eram astăzi altfel de om! Tu nu ştii ce s-a petrecut între mine şi ea.

GHEORGHE: Da, da' văz ce se petrece. Vă canoniţi unul pe altul degeaba: nici tu nu eşti de ea, nici ea de tine.

DRAGOMIR: Ea m-a luat ca să aibă cine să-i ţie soroacele de sufletul răposatului. Din ziua întâia a cununiei şi până astăzi, o dată n-am văzut-o zâmbind; de atunci şi până astăzi cu trupul e aicea pe lumea asta şi cu gândul e la Dumitru pe lumea ailaltă.

GHEORGHE: O fi fost cu ea mai bun ca tine.

DRAGOMIR: Mai bun!... De unde ştia ea din ziua întâia că n-o să fiu şi eu poate mai bun decât el. Eu n-o iubeam?... Că dacă n-aş fi iubit-o!... Şi mai în sfârşit, înţeleg să plângă o femeie pe bărbat dacă e văduvă... da' dacă s-a măritat o dată cu altul... Care-i ala să rabde asta?... Atunci de ce s-a mai măritat?

GHEORGHE: Ei!

DRAGOMIR: Da; de ce... dacă nu se poate despărţi de umbra răposatului? Ba zi că e o femeie nebună, care mi-a stricat mintea şi mie. Eu sunt sănătos, crezi, de când am luat-o?... Uf! M-am săturat! De opt ani de zile, Dumitru şi iar Dumitru; pe îl auz când vorbeşte ea, când mă uit la ea, îl văz pe el... Eu trăiesc în casă, mănânc la masă, dorm la un loc cu stafia lui... Aşa! Asta n-o să mai meargă mult! (Anca intră din fund încetinel, se opreşte în uşă şi ascultă; Gheorghe o vede şi face o mişcare; Dragomir, atras de mişcarea lui Gheorghe, se întoarce şi o vede.) Uite-o! Uite-l! El e... Dumitru! (cătră ea.) Ieşi! Ieşi! Fugi, să nu te văz! (Anca stă locului cu ochii pironiţi asupra lui.) Te duci? Or mă duc eu... Să nu te văz! (porneşte spre ea, ea înaintează spre el; el se repede, o apucă de mână ş-o duce hotărât în faţă.) Ce vrei?... Ce te uiţi aşa la mine?... Ce gândeşti?... Eu l-am omorât?... Da? Spune! (o smuceşte.)

ANCA (hotărât): Dragomire, eşti nebun. (îşi face cruce.)

DRAGOMIR: Nebun?... Spune... (o smuceşte iar.)

GHEORGHE: Dragomire!

ANCA: O!... Nebun!

DRAGOMIR: Nu, să spui... Din două una: or crezi că l-am omorât eu...

ANCA: Poftim! Asta-i vorbă de vorbit!

DRAGOMIR: Da... şi atunci de ce mai trăieşti cu mine... or nu crezi şi atunci de ce mă chinuieşti pe mine?... Ce ai cu mine? Lasă-mă în pace pe mine cu Dumitru al tău! (o împinge de mână şi suie; ea vrea să facă un pas spre el.) Lasă-mă în pace! (acelaşi joc.) Lasă-mă în pace! (iese foarte turburat prin fund trântind uşa.)


SCENA III
ANCA, GHEORGHE
GHEORGHE (suie până în fund): Dragomire! Dragomire!... S-a dus!

ANCA (coborând la stânga, aparte): Se duce la cârciuma Popii,... acasă n-are ce bea.

GHEORGHE (din fund): Anco! (coboară încet.)

ANCA: Tot aici eşti?... Gheorghe, de ce nu-ţi schimbi tu gândurile, mă băiete, şi vrei să mi le schimbi pe ale mele? Îmi pare rău de tine!... Aşa necăjită cum sunt, de ce nu mă laşi tu necazului meu şi mai mă turburi şi tu?

GHEORGHE: Pentru că...

ANCA: Pentru că mă iubeşti... Asta o ştiu...

GHEORGHE: Da, pentru că te iubesc...

ANCA: Lasă-mă păcatelor mele, Gheorghe, şi du-te. Eşti tânăr, mergi de-ţi caută norocul aiurea... Aşa cum mă iubeşti tu pe mine eu nu te poci iubi...

GHEORGHE: Tu nu poţi iubi?

ANCA: Ba... oi fi iubit şi eu odată... dar n-am avut parte. Acu la mine a trecut vremea iubitului... D-aia Gheorghe, îţi mai spui o dată, caută-ţi norocul în altă parte...

GHEORGHE: În altă parte?... Bine...

ANCA: ... De ce să-ţi încurci tu o viaţă tânără cu păţeli trecute, să iei o femeie cu gânduri vechi?... Ş-apoi chiar aşa... cum să mă iei?

GHEORGHE: Ţi-am spus...

ANCA: Să mă desparţ eu acum de Dragomir?... Nu se poate.

GHEORGHE: Zici că ţi-e greu să-l vezi.

ANCA: Da... da' mie Dumnezeu mi l-a trimis pe el; şi Dumnezeu ştie ce face... eu trebuie să fac voia lui...

GHEORGHE: Bine, Anco, fă cum vrei, trăieşte cum îţi vine... Eu m-am hotărât să plec din satul ăsta...

ANCA (repede): Să pleci?

GHEORGHE: Da... Eu te iubesc, tu nu mă poţi iubi... ce ar semăna să mai stau aici degeaba?

ANCA (tristă): Pleci!

GHEORGHE: Da... Lumea a cam simţit... eu să mă stăpânesc nu poci... şi nu voi să mă fac de batjocură, să mă ţiu de urmele tale ca un nătărău. (Anca stă pe gânduri.) Nu mai merge... să fiu prieten cu bărbatu-tău, care nu-i om de felul meu, numai ca să te poci vedea mai des!... Eşti o femeie... nu ştiu cum să-ţi zic... Ţi-e drag să trăieşti cu un om care se poată cu tine ca cu un câine, şi mă goneşti pe mine, care te iubesc... Bine... Atuncii mai bine să nu te mai văz de loc.

ANCA: Care va să zică, pleci?... Adevărat?

GHEORGHE: Da...

ANCA: Când?

GHEORGHE: Cât s-ar putea mai curând... peste câteva zile.

ANCA: Rău îmi pare.

GHEORGHE: De ce?

ANCA: De ce, de ne-ce, îmi pare rău...

GHEORGHE: Dacă nu mă iubeşti?

ANCA: Ce copil eşti?... Eu nu te iubesc pe tine, dar tu mă iubeşti pe mine: nu înţelegi tu că mai dor o să-mi fie mai la urmă mie de tine decât ţie de mine...

GHEORGHE: Atuncea...

ANCA: Ce?

GHEORGHE: Vino cu mine.

ANCA: Nu se poate.

GHEORGHE: Prin urmare, eu ce să fac?

ANCA: Tu... tu să te duci, Gheorghe, cu Dumnezeu; de dorul meu să nu-ţi pese... (plânge.)

GHEORGHE: Anco, plângi?

ANCA: Da.

GHEORGHE: Pentru ce?

ANCA: De prisos să-ţi spui.

GHEORGHE: Dacă plângi...

ANCA: Să-ţi vorbesc drept, Gheorghe: eu îţi sunt cu mult datoare ţie... Multă putere mi-a dat prieteşugul tău şi gândul că un om aşa de voinic ca tine mă iubeşte... Gândul că tu ai fi în stare să faci odată ş-odată o jertfă mare pentru mine era sprijinul sufletului meu amărât... Dacă tu te duci, cum rămâi eu?

GHEORGHE: Ce jertfă? S-o fac.

ANCA: Nu poci acuma... nu ştiu... n-am ce să-ţi spui. (stă un minut la gânduri.) Gheorghe, dacă mă iubeşti mult... mult... (schimbând repede tonul) du-te acuma de dormi liniştit şi vino mâine dimineaţă aici: Dragomir pleacă la târg, putem sta mai mult de vorbă... Du-te... Noapte bună.

GHEORGHE: Noapte bună, Anco. (pleacă spre fund.)

ANCA (aparte): Pleacă (el dă să iasă; cu glasul jumătate) Gheorghe!

GHEORGHE (întorcându-se): M-ai chemat?

ANCA: Nu... (el o priveşte lung, apoi vrea să plece.) Ba da! (el se întoarce iar şi coboară cu aerul întrebător.)

GHEORGHE: De ce?

ANCA: Nu pricepi?

GHEORGHE: Nu.

ANCA (cu multă intenţie): ...Tu n-ai simţit, n-ai priceput de loc că şi eu te iubesc?

GHEORGHE: Tu... pe mine?... Adevărat?

ANCA: Adevărat... Trebuie să-ţi spui, că nu mai poci. (foarte volubil.) Gheorghe, Dragomir o să vie acum beat... Când se-ntoarce beat, mă-njură şi se culcă şi doarme dus de poţi tăia lemne pe el... Vino! De la tine din deal se vede fereastra asta... oblonul este închis... Pândeşte: când ăi vedea lampa la ochiul oblonului, vino degrabă... te aştept!

GHEORGHE: Mă iubeşti?

ANCA: Da, da' să nu uiţi că sunt nevasta lui Dragomir... dacă moare el sunt a ta!... Gheorghe, m-am jurat: când o cădea a dintâi lopată de pământ pe coşciugul lui, eu să fiu în braţele tale... Ai priceput?...

GHEORGHE: S-aştept o viaţă întreagă...

ANCA (scurt): Eşti un prost! M-ăi fi iubind tu, da' nu mă-nţelegi... Gândeşte-te mai bine la ce am vorbit... Cum vezi lumina, vino, să nu te aştept... Du-te...

GHEORGHE (transportat): Mă duc... viu... Mă iubeşti?

ANCA: Da, da, te iubesc. (îl strânge în braţe cu putere, apoi îi face vânt prin fund şi încuie.)


SCENA IV
ANCA (singură, privind spre fund) Gheorghe, Gheorghe, ce păcat te mână pe tine!... (coboară încetinel la masă.) O fi în stare băiatul ăsta uşurel de câte se laudă? Să vedem... Unde o fi câinele? La cârciuma Popii... joacă cărţi şi bea... Să vie iar beat, să mă înjure şi să mă ameninţe!... Aş vrea să ştiu cât o să mai ţie asta!... Mult, nu crez!... (ascultă.) Haha! Vine.. el este... (îşi ia lucrul şi stă la masă. - O bătaie în uşe. - Anca se ridică şi stă un moment.) Am încuiat... (încă o bătaie. Anca merge la uşe.) Acuş-acuş! (descuie.)


SCENA V
ANCA, ION
ION (foarte obosit şi cam tremurând): Bună vremea, nevastă.

ANCA: Mulţumim dumitale, om bun... Ce pofteşti?

ION: Îmi dai de mâncare?

ANCA (aparte): Ăsta nu-i din sat... e străin. (tare.) N-avem de mâncare, omule... pleacă.

ION: Da'... mă laşi să dorm?... lasă-mă să dorm...

ANCA (aparte): E un om rău, e beat, or ce? (tare.) Caută-ţi de drum, creştine; (cam aspru) 'aide!

ION (sfios şi apărându-se ca de o lovitură la cap): Mă duc... să nu mă baţi... să nu dai!

ANCA: Dec! De ce să te bat?... Du-te sănătos.

ION (vrea să plece, îşi pierde puterile şi se reazimă de uşe): Nu mai poci... (rugându-se frumos.) Dă-mi ceva să mănânc, fă-ţi pomană... mi-e foame. (se lasă binişor pe laviţa din stânga uşii.)

ANCA: Ăi fi bolnav?

ION: Nu.

ANCA: Da' ce ai?

ION: Mi-e foame... sunt ostenit...

ANCA: Da'... de unde vii dumneata?

ION: Hehe, de departe... tocma' de la munte.

ANCA: Şi ce vânt te-a bătut pe la noi?

ION: M-am rătăcit.

ANCA: Da-ncotro mergeai?

ION: Nu ştiu...

ANCA: Cum să nu ştii unde mergeai?

ION (încet şi confidenţial): Vezi că eu... sunt nebun...

ANCA: Nebun?!

ION: Hăhă!... Da' nu m-apucă totdeauna... Şi când mă chinuieşte Necuratul, numa' vine Maica Domnului de mă scapă... Necuratul mi-a poruncit de două ori să-mi fac seama singur... ca să-mi ia sufletul...

ANCA: Sărmane, cine ştie ce păcate!...

ION: Da' Maica Domnului nu m-a lăsat. (se închină.)

ANCA: Şi din ce ţi-a venit?

ION: Din bătaie... Şi când mă speriu m-apucă, fie pe pustii locuri! Şi, când e să m-apuce, îmi vine întâi cu grije şi cu scârbă şi pe urmă cu spaimă... şi mă arde. (arată moalele capului.) Eu am o bubă aici înăuntru... Da-mi dai?

ANCA: Ce?

ION: De mâncare...

ANCA: A! Uitasem, uita-te-ar relele! (merge la tarabă, taie un codru de pâne şi i-l dă.) Na, omule.

ION: Bodaproste!

ANCA: Vrei ş-un rachiu?

ION: Dacă-mi dai...

ANCA (îi dă un ţoi de rachiu): Da' cum s-a întâmplat să-ţi vie?... E de mult?

ION: Vreo zece ani...

ANCA: Zece ani... Şi cine te-a bătut?... De ce?

ION: Degeaba... Eu eram pădurar la Corbeni...

ANCA (aparte): Pădurar la Corbeni!... (tare.) Cine te-a bătut?

ION: La judecată... că nu vream să spui.

ANCA (cu nerăbdare): Ce?

ION: Că de ce l-am omorât...

ANCA: Omorât! (aparte.) Doamne Isuse Christoase! Cine e omul ăsta? (cu teamă c-a aflat adevărul.) Te cheamă... Ion...

ION (dând din cap): Ion mă cheamă.

ANCA: Şi zice c-ai omorât pe...

ION: ... Pe Dumitru Cirezarul...

ANCA (aparte): Cum a ajuns omul ăsta aici?... Tu, Maica Domnului! I-ai fost călăuză; tu l-ai purtat pe căi necunoscute şi mi l-ai trimes aici ca să ridice din calea hotărârii mele îndoiala...

ION (moţăind): Acu mi-e somn... (ascultă ca de departe.) De ce urlă câinele?

ANCA: Nu urlă nici un câine.

ION: Ascultă...

ANCA (aparte): Aiurează. (tare.) Ioane, vrei să te culci?

ION: Da.

ANCA: Scoală. (îl ajută să se ridice.) Vino cu mine... 'Aide p-aici. (îl duce de mâini încetinel spre stânga, planul întâi.)

ION: Când urlă câinele, moare cineva... (şovăie, ea îl sprijineşte.)

ANCA: Încetinel...

ION: Tu ştii cine o să moară... O să moară Ion?... Dacă Ion moare, scapă de dracul?... (se opreşte, face o grimasă de durere şi pune mâna la cap.) Mă doare! (Amândoi ies încet.)


SCENA VI



Comentarii



Comentariile sunt interzise la blogurile neactualizate mai mult de 90 de zile
 



vizite unice
Reprezint Muntenia in recensamantul Bloggerilor

Curs Valutar v1.0



Magazin naturist
 
   
Powered by www.ablog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare